Tăcerea care vorbeşte

  La prima vedere sîntem tentaţi să considerăm tăcerea ca pe o absenţă a cuvintelor, dar este ea doar atît?
  Să ne gîndim întîi la o conversaţie obişnuită între două persoane, A şi B. Ca ele să înceapă să-şi vorbească, este nevoie să se apropie una de cealaltă, să se recunoască, să se privească. Toate astea se întîmplă în tăcere. Apoi, A îl salută pe B, B îi răspunde. A zice ceva, B spune şi el altceva. Cuvintele nu curg unul după celelălalt, fără întrerupere. A şi B se ascultă unul pe altul, se gîndesc la ce zice celălalt, la ce să spună ei înşişi. În acelaşi timp observă ce e în jur, se uită unul la altul, le vin în minte tot felul de lucruri legate sau nu de discuţie. Pentru toate astea e nevoie de momente de tăcere, de pauze. Simplificînd, e ca la alfabetul Morse. Ştiţi din ce se compune alfabetul Morse? Din puncte, linii şi … pauze. Un vorbitor bun este cel care ştie cum să-şi dozeze discursul – cu alte cuvinte, ştie cînd şi cum să tacă.
 Pauzele au, deci, importanţa lor. Uneori nu ne dăm seama de asta, cînd conversaţia curge uşor. Ne dăm seama abia cînd pauzele devin prea mari sau prea mici. Vi s-a întîmplat cînd eraţi la şcoală ca profesorul să vă treacă la loc în bancă deşi ştiaţi răspunsul? Unii s-au apucat să măsoare intervalul după care, dacă elevul nu spune nimic, profesorul crede că acesta nu ştie să răspundă la întebare: 9 secunde! Nu e prea mare, nu-i aşa? Ce facem cu timizii sau, pur şi simplu, cu persoanele care vorbesc mai greu?
 Vorbitorii lenţi pot fi aşa pentru că sînt ezitanţi, au dificultăţi să să se concentreze pe o anumită temă sau pentru că sînt firi analitice sau perfecţioniste şi simt nevoia unui discurs foarte argumentat sau a căutării celor mai potrivite cuvinte. Dimpotrivă, repeziţii se pot teme de tăcere şi atunci încearcă să umple prin vorbire orice spaţiu, se pot simţi presaţi de timp sau, din pricina multelor idei care îi invadează, le vine greu să se rezume la una singură.
 Că sînt oameni care vorbesc mai repede decît alţii ştim după mulţimea bancurilor cu ardeleni. Spre deosebire de moldoveni, percepuţi ca repeziţi şi temperamentali, ardelenii sînt văzuţi ca înceţi în reacţii şi vorbire. Mai mult decît atît, sînt popoare (orientalii, de exemplu), care pun mare preţ pe tăcere. Pentru ei, a-l întrerupe pe celălalt pentru că eşti grăbit să-ţi spui propriile păreri trădează lipsă de respect. Pentru alţii (cum sînt meridionalii), să nu faci asta e semn de lipsă de inteligenţă. Acestea sînt practici culturale care nu sînt neapărat înscrise în nişte norme clare. Există însă şi reguli foarte riguroase cu privire la tăcere. De exemplu, în Papua Noua-Guinee, tinerii trebuie să tacă în faţa vîrstnicilor iar atitudinea contrară este considerată ca un sacrilegiu.
 Iată că, plecînd de la pauze, am ajuns la concluzia că oamenii sînt diferiţi şi în funcţie de ritmul vorbirii şi, mai mult decît atît, că există, individual şi cultural, grade diverse de toleranţă la tăcere. 

 

Odilon Redon, "Silence", 1900

Odilon Redon, „Silence”, 1900

Dincolo de această ritmare a discursului, deloc lipsită de importanţă, după cum am văzut, tăcerea are ea însăşi un conţinut. Ea nu este vidă sau neutră, ci se umple de semnificaţii de care, de cele mai multe ori, nu sîntem conştienţi, dar care se pot descifra.
 Între necunoscuţi, tăcerea nu numai că nu deranjează, ci, de obicei, constituie regula. Nimeni nu se gîndeşte, în general, să intre în vorbă pe trotuar cu persoana pe lîngă care trece. Dacă o face totuşi, în alt scop decît pentru a cere o informaţie, riscă să fie catalogat drept nepoliticos. Într-un spaţiu public închis însă, sau măcar limitat, tăcerea poate fi ruptă fără acest risc. Cîţi dintre noi nu ne-am pomenit într-o conversaţie cu persoane necunoscute într-o sală de aşteptare sau stînd la coadă? Cu cît spaţiul se micşorează, cu atît comunicarea devine mai necesară. Dacă doi necunoscuţi se întîlnesc la lift (liftul din blocurile de locuinţe, nu cel din instituţiile publice), regula din societatea noastră este ca ei să se salute. Cînd nu o fac, tăcerea poate deveni stînjenitoare. Care ar fi mesajul de dincolo de această tăcere? „Nu te cunosc, nu am încredere în necunoscuţi, ne aflăm întîmplător în acest spaţiu.”
 Cu cît între oameni există relaţii mai strînse, cu atît tăcerea dintre ei se umple de sens. Cu toţii am auzit sau chiar am folosit expresia „nu comunicăm”. Se spune des: „fiul meu nu comunică deloc cu mine”, „eu şi soţul meu nu comunicăm”. Ce înseamnă asta? Dacă intrăm în detalii, putem să aflăm mai departe: respectivul tace. Încă nu ştim nimic despre ce se întîmplă. Dar ce face? – putem întreba mai departe. „Păi nu se uită la mine, ţine capul în jos, îşi frămîntă mîinile”. Deja bănuim că persoana în cauză este timidă sau se ruşinează de ceva. Sau „stă cu braţele încrucişate, întoarce capul cînd mă uit la el şi pleacă brusc din cameră”. Recunoaştem o altfel de tăcere, una ostilă. Sau, o altă posibilă descriere: „stă cu ochii numai în ziar sau la televizor sau se duce la el în cameră şi ascultă muzică la maxim”. Care ar putea fi mesajul? „Am alte lucruri de făcut.” Desigur, cauzele pentru astfel de comportamente pot fi diferite şi nu le putem detalia aici. În fiecare dintre situaţiile prezentate, tăcerea are însă o semnificaţie diferită. Ea comunică altceva. Cum rămîne cu lipsa de comunicare? Sînt psihologi care afirmă chiar că nu există o lipsă reală de comunicare. Cînd cuvintele tac, aşa-zisul limbaj nonverbal preia, de obicei, inconştient, conducerea şi zice ceea ce rămîne nerostit. Privirea, expresia feţei, atitudinile, gesturile vorbesc împreună cu noi, chiar cînd cuvintele nu sînt spuse.

Odilon Redon - "Silence2"

Odilon Redon – „Silence2”

 Uneori, cînd în mod obişnuit vorbele nu sînt folosite pentru a exprima ceea ce simţim, corpul şi sufletul suferă deopotrivă. Pentru foarte multe persoane durerea sufletească nu numai că nu trebuie mărturisită celorlalţi, dar nici măcar ele însele nu şi-o acceptă. Pentru acestea, tăcerea îndelungată cu privire la trăirile lor duce la stări de rău fizic, la aşa-zisele „somatizări”. Un psiholog francez (Jacques Salomé, în „T’es toi quand tu parles”) spunea că „atunci cînd cuvintele tac, se trezeşte violenţa stărilor de rău”. Să dăm un exemplu, pentru a putea înţelege mai bine. O femeie începuse de cîteva luni să vomite în fiecare dimineaţă. Cînd a fost întrebată de cînd au început problemele cu aceste vărsături şi-a dat seama că apăruseră de cînd, la ei acasă, se mutase prietenul fiicei sale în vîrstă de 18 ani. Ea şi soţul ei acceptaseră această situaţie de dragul fetei, căreia îi îndeplineau toate dorinţele. Spre deosebire de soţ, care protesta pe faţă, doamna în cauză nu zicea nimic, dar simţea că nu mai înghite această stare de fapt. Sentimentul de profundă neplăcere, despre care nu vorbea niciodată, găsise o altă cale de a se exterioriza: vărsătura era expresia acestei neputinţei de a mai înghiţi ceea ce fusese obligată să accepte.

Odilon Redon, "Silence1"

Odilon Redon, „Silence1”

 Tăcerea poate fi selectivă, adică prezentă doar în anumite situaţii sau manifestîndu-se doar faţă de anumite teme. Ea poate reflecta o diferenţă de opinii. Să luăm în discuţie două împrejurări, în funcţie de gradul de apropiere dintre persoanele implicate.
 S-a constatat că există o reţinere a celor mai mulţi oameni în a-şi enunţa părerea în faţa unui grup, atunci cînd sînt în minoritate. Ei adoptă, în consecinţă, opinia grupului. Această regulă a fost denumită „spirala tăcerii”, pentru că o părere singulară este înglobată în masa opiniei comune. Explicaţia ar fi că mulţi dintre noi preferăm să ne afirmăm apartenenţa la grup decît diferenţa de idei. Teama de respingere şi de a nu ne face de rîs este foarte mare. Unele popoare au, în acest sens, expresia „a-şi pierde faţa”. La noi există binecunoscutul proverb „dacă tăceai, filosof rămîneai”.
 Şi între persoane apropiate apar tăceri legate de teme interzise sau neglijate. Uneori, acestea sînt datorate unor aşteptări negative de la celălalt. „Dacă o să-i spun asta tatălui meu o să se supere, o să se înfurie, o să-mi facă scandal sau o să mă pedepsească.” De multe ori, acestea sînt propriile noastre temeri şi nu justifică ţinerea unui secret care provoacă disconfort şi blochează comunicarea. Este important să învăţăm să deosebim fricile şi dorinţele noastre de ale altora. Alteori, se invocă durerea pe care dezvăluirea sau discuţia pe acea temă o pot aduce celuilalt. „O să sufere dacă află.” Se trece astfel atît peste eventualitatea ca această durere presupusă să nu fie atît de intensă, cît şi peste faptul că, oricum, suferinţa în faţa unei dezvăluiri este, de cele mai multe ori, mult mai mică decît aceea, pe termen lung, dintr-o relaţie în care s-au strecurat îndoiala, omisiunea şi minciuna.

Odilon Redon, "Silence3"

Odilon Redon, „Silence3”

 Alteori, temele peste care se aşterne tăcerea nu sînt neapărat unele tabu, cît unele neglijate, minimalizate. „N-am discutat despre copil cu soţul meu, pentru că ştiu că el e de aceeaşi părere cu mine.” Presupunerea pe care o ascunde acest gen de replică este aceea că apropiaţii noştri ar avea gînduri şi sentimente comune cu ale noastre, fără să se ţină cont de realitatea că sîntem persoane diferite, cu opinii şi trăiri foarte diverse. Să dăm alte două exemple de justificări pentru tăceri selective: „ştie că ţin la ea – ce rost are să-i mai zic asta?!” sau „copilul meu ştie că-l iubesc, nu e nevoie să-i spun; discutăm doar cînd face ceva greşit.” Amîndouă aceste cazuri se bazează pe supoziţia că dacă sîntem strîns legaţi ne cunoaştem foarte bine şi ştim ce gîndeşte fiecare. În felul acesta însă, riscăm tocmai să încetăm să ne cunoaştem şi ne facem imagini false unii despre ceilalţi. Accentul pus pe critică şi trecerea sub tăcere a sentimentelor pozitive poate duce la îndepărtare şi suferinţă.
 Un psihoterapeut persan (Nossrat Peseschkian, în „Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie”) le spunea pacienţilor săi aflaţi în această situaţie următoarea poveste: Un cuplu trăia împreună de 50 de ani. Chiar în dimineaţa în care sărbătoreau nunta de aur, femeia şi-a zis: „de 50 de ani împart în două chifla de la micul dejun şi îi dau jumătatea cea mai bună, cea crocantă, soţului meu. Astăzi o să-mi fac şi mie o plăcere şi o s-o mănînc eu.” După masă, soţul i-a spus nevestei lui: „draga mea, azi mi-ai făcut cea mai mare bucurie – mi-ai lăsat mie jumătatea de chiflă cea mai bună. Întotdeauna am preferat partea cea moale a chiflei, dar nu ţi-am spus nimic, pentru că ştiam îţi place foarte mult.”

 

Odilon Redon, "Silence", 1911

Odilon Redon, „Silence”, 1911

 Sînt şi situaţii în care tăcerea apropie oamenii. Momentele de mare intensitate emoţională – duioşie, suferinţă, bucurie, reculegere – nu au nevoie de cuvinte. Privirea, aprobarea din cap, apropierea, strîngerea de mînă, îmbrăţişarea transmit aceleaşi mesaje: „sînt aici, cu tine, îţi împărtăşesc trăirea”. Cînd se lasă dintr-o dată tăcerea între oameni animaţi, pînă atunci, de discuţie, se zice, uneori: „a trecut un înger”. Expresia aceasta populară ne face să întrevedem dimensiunea spirituală a tăcerii, fiorul divin mai presus de cuvinte.

Odilon Redon, "Silence"

Odilon Redon, „Silence”

 Am discutat, deci, despre mai multe aspecte ale tăcerii şi felul în care se pune ea în relaţie cu comunicarea. Am văzut tăcerea ca pauză care ritmează, pune în valoare vorbirea şi delimitează între interlocutori un spaţiu mai larg de gîndire şi de relaţionare. Ne-am oprit apoi la semnificaţia tăcerii, în funcţie de cît de apropiate sînt legăturile dintre oamenii. Am vorbit despre tăcerea care viciază comunicarea, dar şi de cea care o sprijină, care o împlineşte. Iată, deci, că tăcerea vorbeşte. Aceasta înseamnă şi că poate amăgi, aşa cum o pot face şi cuvintele, dar şi că dă sens şi rost prezenţei noastre în lume împreună cu ceilalţi.

(Articolul a fost prezentat în anul 2007 la seminarul „Comunicare şi încredere” din cadrul programului „Lecţii de sănătate” al Centrului Comunitar de Sănătate Mintală Titan „Dr. Constantin Gorgos”.)

Reclame
Acest articol a fost publicat în tăcere și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s