În căutarea obstacolului natural

 

Caspar David Friedrich, ”Der Wanderer über dem Nebelmeer”, 1818

Caspar David Friedrich, ”Der Wanderer über dem Nebelmeer”, 1818

 

 Să luăm în considerare […] posibilitățile de combatere a moleșirii și a morții termice a simțurilor prin mijloace terapeutice. Pe cît de ușor de înțeles sînt cauzele lor, pe atît sînt de greu de înlăturat. Ceea ce lipsește este de bună seamă un obstacol natural, a cărui depășire să-l călească pe om, obligîndu-l la toleranță față de neplăcere și dăruindu-i în caz de succes bucuria reușitei. Marea dificultate constă în faptul că acest obstacol trebuie să fie, după cum am mai spus, unul natural. Învingerea unor greutăți artificial construite ale vieții nu dă nicio satisfacție. Kurt Hahn a obținut mari succese terapeutice însărcinînd tineri plictisiți și blazați cu salvarea celor pe cale să se înece în zonele de coastă. În asemenea situații de afirmare, ce implică nemijlocit straturile adînci ale personalității, mulți dintre cei tratați și-au aflat vindecarea. Metode analoage a aplicat și Helmut Schulze, care și-a adus pacienții în situații profund periculoase, în ”situații limită”, cum le numește el, ce-i pun pe cei moleșiți într-un mod atît de serios și de dur față-n față cu viața, încît, exprimat mai vulgar, le piere nebunia. În ciuda succesului pe care l-au înregistrat, terapiile dezvoltate în mod independent de Hahn și Schulze nu pot aduce o soluție generală a problemei, deoarece e imposibil să se aranjeze un număr suficient de naufragii artificiale pentru a le da sentimentul afirmării proprii tuturor celor care su nevoie de el, după cum e imposibil și ca toți aceștia să fie îmbarcați în planoare și speriați într-atît încît să-și dea seama cît e de frumoasă de fapt viața. În mod ciudat, un posibil model al unei vindecări de durată apare în cazurile deloc rare în care plictiseala morții termice emoționale duce la o încercare de sinucidere ce lasă urme definitive mai mult sau mai puțin grave. Un experimentat profesor de nevăzători din Viena mi-a povestit cu mulți ani în urmă că tinerii care își răpesc singuri lumina ochilor trăgîndu-și un glonț în tîmplă cu intenția de a se sinucide nu mai recurg niciodată la o a doua încercare. Nu numai că ei continuă să trăiască, dar se și maturizează în mod ciudat, devenind oameni echilibrați, ba chiar fericiți. Ceva similar s-a întîmplat în cazul unei doamne, care, pe cînd era fetiță, și-a rupt coloana aruncîndu-se de la fereastră în intenția de a se sinucide, ducînd apoi cu toată paraplegia o viață demnă și fericită. Fără îndoială că a fost vorba de crearea unui obstacol greu de depășit care a făcut ca pentru toți acești tineri disperați din plictiseală viața să merite din nou să fie trăită.

 Nu ducem lipsă de obstacole pe care trebuie să le depășim pentru a evita pieirea omenirii, și depășirea acestor obstacole e fără îndoială îndeajuns de dificilă spre a se asigura situații de afirmare satisfăcătoare pentru fiecare dintre noi. Rolul educației e ca aceste obstacole să le fie cunoscute tuturor oamenilor.

(Konrad Lorenz, ”Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate”, Humanitas, București, 1996, 2006)

Reclame
Acest articol a fost publicat în efort, plictiseală, sens, tentativă de sinucidere, viaţă și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s