Tentația popularității

 Nevoia de a ieși din anonimat nu este cîtuși de puțin omogenă. Oamenii vor să fie faimoși în fel și chip. Unii vor să fie plăcuți pentru aspectul lor fizic, ambalat cît mai divers sau expus în toată naturalețea, alții se vor admirați pentru ideile sau pentru faptele lor ieșite din comun. Unii nu țin să se remarce prin originalitate, dar își revendică bunul gust și capacitatea de a discerne între noutățile arătate de alții. Sînt persoane care vor să fie imitate de te miri cine, inși care, dimpotrivă, își caută obiecte de emulație și indivizi care se reinventează perpetuu pentru a nu lăsa pe nimeni să se scalde în apele imaginii lor publice. Unii se vor formatori de opinie, alții își doresc să polarizeze părerile celorlalți în jurul făpturilor sau acțiunilor lor. Unii doar catalizează conflictul și pun în scenă sondaje de opinie centrate pe orice poate fi alăturat sau împărțit. Și nimic din ceea ce-i omenesc nu este suficient de unitar să nu poată fi dezghiocat de viermele îndoielii, comparației și alegerii. Unii se declară mizantropi, fug de contactul epidermic cu semenii lor, dar nu se pot lipsi de spațiul public mediat, unde își afirmă plenar agresivitatea și devin foarte căutați pentru acest spirit combativ. Alții își ascund rușinea sau își îngăduie răsfățul dependenței de mulțime, dar tînjesc deopotrivă după popularitate.

 Pentru cei mai mulți, notorietatea e musai să fie una pozitivă, cunoașterea să fie dublată de o recunoaștere a meritelor, oricare vor fi fiind acestea. Există însă o specie aparte de vînători de popularitate, cei care țintesc faima pură, nededată la mierea admirației lumii. Nu contează dacă sînt bine sau rău văzuți, atîta vreme cît sînt vizibili. Pentru aceștia, lucrul cel mai important este ieșirea în luminile rampei, indiferent cum. Sentimentele pe care le pot suscita pot ține de registrul ororii, groazei, milei, dezgustului, cu cît mai puțin frecventate în viața de zi cu zi, cu atît mai aducătoare de reputație. În numele popularității se pot accepta samavolnicii sau se poate ucide. Victime și agresori își împart cu nesaț teritoriul public, întrecîndu-se în like-uri, aranjînd cu sau fără intenție liniile de forță ale dezbaterilor sociale.

 Popularitatea se învață. Copiii de grădiniță nu se mai întreabă unul pe altul ”vrei să te joci cu mine?”, ci ”vrei să fim prieteni?” și își arată acordul sau dezaprobarea ridicînd ori coborînd degetul mare, fiind evidentă contaminarea cu vocabularul și simbolistica rețelelor de socializare. De dragul aprecierii colective puștii se pot lăsa intimidați și manipulați de colegii lor. Agregarea la grup pare mai dezirabilă decît altădată, iar sustragerea socială voluntară mai amendată. În mediul școlar, acceptarea socială își arată mai evident decît oriunde calitățile sale de monedă de schimb, generînd comportamente adaptative sau punitive.

 Ținta supremă a popularității pare a fi viralul, această iluzie a universalității. Să ajungi la cunoștința lumii întregi este pentru foarte mulți un surogat satisfăcător pentru idealul de a accede la conștiința lumii. Nimeni nu mai vizează eternitatea, nimeni nu mai țipă ”clipă, stai!”, ci ”clipă, multiplică-mă!” .

Reclame
Acest articol a fost publicat în înstrăinare de sine, faimă și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s