Bunul samaritean în lumina psihanalizei

William Blake, ilustrație la ”Night Thoughts” de Edward Young, 1797

William Blake, ilustrație la ”Night Thoughts” de Edward Young, 1797

 Îmi pare că această parabolă aduce două lumini asupra modului nostru de a trăi:

  • Întîi aceea a iubirii pentru cel care ne-a salvat atunci cînd eram lipsiți de toate, în stare de tristețe, părăsiți de toți și de noi înșine. Aceasta este noutatea acestei parabole.
  • Apoi, un exemplu de conduită, de mod de acțiune. Cînd ai, ca acest samaritean, un pic de timp și posibilitatea materială, nu întoarce spatele celui pe care îl vezi în suferință.

 Cînd nu ești ocupat cu altceva și ai un surplus de vitalitate, dă-i-l, dacă poți, aceluia aflat în nevoie care îți iese în drum. Dar să nu faci mai mult decît atît. Să nu te îndepărtezi de treaba ta. Să nu te întorci din drumul tău.

  • Să nu te lași reținut de cel pe care l-ai salvat.
  • Să nu te legi prin manifestarea recunoștinței de cel care te-a ajutat, ci fă așa cum a făcut el.
  • Să nu te oprești la amintirea celui pe care l-ai putut ajuta. Amintește-ți că datorezi supraviețuirea ta altcuiva; iubește-l pe acesta în inima ta și, cînd o să ai ocazia, fă pentru altul ceea cea a făcut el pentru tine.

 Acest străin, acest samaritean a acționat ca frate al umanității, anonim, fără deosebire de origine, de rasă sau de clasă. Acela care și-a revenit mulțumită lui și care s-a reinserat în viața socială plecînd de la acest gest generos, să facă asemenea.

 Îmi pare că aceasta este iubirea de oameni pe care Hristos a vrut să o aducă în Noul Său Legămînt.

[…] Ideea acestei parabole este să-l iubim pe cel care ne este aproape cînd sîntem la pămînt. Nu să ne dăm viața, nu să dăm din timpul nostru, ci să ajutăm o ființă umană fără ca aceasta să ne deranjeze cu nimic din treburile noastre. Nimic de pierdut, nimic de cîștigat. Și dacă într-o zi cineva ne-a scos dintr-un necaz, dintr-o depresie, să ne amintim aceasta toată viața noastră.

(Françoise Dolto interpellée par Gérard Sévérin, ”L’évangile au risque de la psychanalyse”, Jean-Pierre Delarge, Paris, 1977)

Reclame
Publicat în ajutor, amintire, aproape, iubire | Etichetat , , | 2 comentarii

Joc și ”activități”

 desen cu casaAți auzit vreodată un copil care să refuze să deseneze după ce pînă să înceapă grădinița mîzgălise cu cretă colorată tot soiul de omuleți pe trotuare? ”Nu pot să fac o casă. Nu-mi iese. Nu sînt în stare să desenez.” Ce să însemne asta? La grădiniță i s-a arătat cum se desenează standard o casă și nu a reușit să o reproducă. Pentru că la trei ani și jumătate nu poate să închidă liniile drepte într-un triunghi, în timp ce colegii lui de grupă, aproape cu un an mai mari, se descurcă să copieze desenul model.

 ”Nu vreau activități.” Cînd spune asta, copilul nu ar vrea să zacă în pat, imobil, ci cere numai să se joace după placul inimii. În programele de grădiniță, coloratul, desenatul, pictatul, învățarea cunoștințelor elementare de matematică (formele geometrice, compararea dimensiunilor, numerele) fac parte din ceea ce se cheamă activități instructiv-educative, sau, pe scurt, ”activități”. Nu contează că jocul este deopotrivă o activitate. Orice act întreprins cu un anumit scop presupune o activitate. Jocul nu este deci altceva decît o activitate cu scop recreativ. Copilul preșcolar a fost învățat să facă o distincție clară între joc și ”activități”. Dacă l-ați întreba care este deosebirea între ele, evident că nu ar putea să conceptualizeze, dar răspunsurile lui ar baleia în zona obligativității  – ”stăm cu toții la masă și facem ce ne zice doamna” – și a metodelor standard – ”scriem în fișe sau în caiete”. Dați-i unui copil o fișă pe care sînt desenate cinci mașinuțe diferite și puneți-l să le grupeze după culoare sau după dimensiune. Luați apoi cinci mașinuțe de jucărie și rugați-l să le bage în garaj doar pe cele roșii sau numai pe cele mici. La sfîrșit întrebați-l care a fost activitate și care joacă. Oare ultima parte a experimentului, cea pe care copilul o cataloghează drept joc, este mai puțin educativă decît prima, cea în care orice preșcolar recunoaște o ”activitate”? Unde ar fi diferența? Între tridimensionalitatea lucrurilor concrete pe care știe să le perceapă ca întreg, pe care le poate manipula direct și bidimensionalitatea imaginilor grafice pe care știe să le asimileze obiectelor reale (recunoaște mașinuța din poză). Pentru noi, adulții, acesta este un nivel de abstractizare care nu ne pune nici o problemă, dar pentru copil este o achiziție proaspătă, care nu îi este încă la îndemînă.

 Să continuăm cu experimentele. Dați-i unui puști de 5 ani 4 biscuiți. Mai puneți-i apoi pe masă încă 2. Rugați-l să vă spună cîți biscuiți are. o să vă răspundă sigur pe el, corect și bucuros că o să mănînce ceva dulce. Spuneți-i apoi: ”pe o creangă stau 4 vrăbii și mai vin în zbor încă 2. Cîte vrăbii sînt pe creangă?” Minune! Copilul știe să rezolve probleme de artimetică. Treaba lui dacă numără pe degete, deci recurge tot la o corespondență concretă, sau dacă își închipuie păsărelele, ”le vede cu ochii minții”. Nu vă grăbiți, dacă aveți impresia că știe adunarea, vă înșelați profund! Întrebați-l  cît fac 4+2. Pentru el acesta este un nonsens. Dacă la început se amuza să pună pe rînd degetul pe biscuiți, dacă pe urmă socotea imaginile mentale cu vrăbiuțe, n-o să reușiți în ruptul capului să-l faceți să înțeleagă cum e cu operația de adunare. Nu poate înțelege identitatea relației. De la concretețea biscuiților  la reprezentările mentale la care are acces tot printr-o extindere a simțurilor și apoi la adevărul logic imuabil este cale lungă.

 Un alt experiment. Copilul dumneavoastră povestește cîte în lună și stele. Explicați-i ce-i aceea o propoziție. Că doar n-are nici o greutate în a formula propoziții după propoziții, fraze după fraze, mai ales cînd aveți nevoie de liniște. Spuneți-i ce știți dumneavoastră de la școală: propoziția este îmbinarea de cuvinte care comunică o idee, adică ceva cu înțeles. Încercați apoi cu exemplul clasic: ”Ana are mere”. Orice copil care nu a împlinit 6 ani vă va întreba candid: ”Care Ana?”Ana trebuie să fie o anume fetiță, nicidecum subiect într-o propoziție. Aceasta este, din nou, mica diferență între concret și abstract,  care poate trece nebăgată în seamă de adulții obișnuiți să facă oricînd și în ambele sensuri această tranziție logică. Unui copil însă, acest demers de la concret la abstract, ilustrat prin cele trei experimente succesive, îi ia 6-7 ani.

 Copiii noștri sînt mai deștepți decît noi. Adevărat sau fals? Ca să fie în întregime corectă, butada ar trebui să aibă un mic amendament: copiii noștri sînt mai deștepți decît noi (cînd eram de vîrsta lor). De multe ori, din dorința de a ne regăsi în copiii noștri deștepți, cădem în capcana de a le cere lucruri pe care nu le pot face la nivelul lor actual de dezvoltare, pentru că nu ne dăm seama de această scară de la concret la abstract care trebuie urcată treaptă cu treaptă. Grădinița poate să favorizeze această ardere a etapelor. Grupele sînt, de cele mai multe ori, neomogene din punctul de vedere al vîrstelor – poți pretinde un nivel similar de achiziții? Oare toți copiii din grupa mică (care au între 1,5 și 4,5 ani) sînt în stare să copieze figurile geometrice? Oare toți copiii de grupa mare (între 4,5 și 7 ani) vor învăța să scrie pînă la terminarea ultimului an de grădiniță?

 Legea Educației Naționale împarte educaţia timpurie (0-6 ani) în nivelul antepreşcolar (0-3 ani) şi învăţământul preşcolar (3-6 ani). Termenul este deci cel de ” învățămînt”, nu de ”educație”, iar învățămîntul preșcolar este văzut ca o ”pregătire pentru școală”, care se adreseaza aproape în exclusivitate dezvoltării cognitive a copilului. Materialele și metodele didactice în grădințe sînt contaminate de cele de la școlare:  fișe, caiete, calificative, evaluări standardizate, concursuri (acestea din urmă neoficiale, dar intrate deja în cutuma preșcolară). Regulamentul de organizare și funcționare a învățămîntului preșcolar garantează că ”în toată activitatea desfășurată în învățămîntul preșcolar se respectă dreptul copilului la joc ca formă de activitate, metodă, procedeu și mijloc de realizare a demersurilor educaționale”. Atunci de ce copiii de grădiniță fac atît de bine diferența între joc și ”activități”?

 Un părinte povestea, amuzat, de reacția copilului său la o laudă a educatoarei. ”Doamna mi-a zis că sînt brici!” ”Și tu de ce ești supărat, asta e de bine, te-a lăudat că ești deștept!” ”Da, dar asta înseamnă că are așteptări prea mari de la mine!”

Bibliografie

 LEGEA nr. 1 din 5 ianuarie 2011 a Educaţiei Naţionale actualizată în mai 2015

REGULAMENTUL DE ORGANIZARE ȘI FUNCȚIONARE A ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PREȘCOLAR – O.M. nr. 4464/7.09.2000

Repere fundamentale în învățarea și dezvoltarea timpuriea copilului de la naștere la 7 ani

Jean Piaget, Bärbel Inhelder – ”Psihologia copilului”, Editura Cartier, 2005

”Human Development Throughout the Life Cycle”, în Kaplan & Sadock’s Synopsis of Psychiatry, Tenth Edition, 2007

 

Publicat în așteptări, educație, evoluţie, joc | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Psihiatria în cuvinte uitate – 9

 Boli nervoase (nebunii) . Nebunia provenită din adunare de sînge la creer, se va căuta (trata) prin apă rece la cap, care se va turna des, fie sub formă de turnări (afuziuni), fie de ploaie de apă caldă, urmată de ploaie de apă rece (duș), des repetați, ori de fomentațiuni (comprese) cu apă rece sau ghiață. Nebunia însoțită de o slăbiciune de creier fără adunare de sînge, se va trata tot prin apă rece pe cap, însă atunci apa se va aplica numai cîteva secunde (turnări sau duș) și se va lăsa bolnavul să se plimbe în aer cald pentru a se face o reacțiune (căldura prin apă rece) de sînge spre cap. Nebunia însoțită de o slăbiciune generală a trupului se va trata prin băi generale de apă rece cu scop de a produce o lucrare întăritoare. Nebunia picioarelor și mîinilor, în care mișcările acestor membre fără ca să fie secate (paralizate) nu merg pe cale regulată, căci bolnavul merge șchiopătînd și ducînd piciorul spre în afară, sau voind a duce lingura la gură nu înnimirește drept la ea, etc.; sunt boale cronice ale măduvei spinării  (cum nebunia este boală chronică a creierului), și se vor trata prin băi generale de apă rece, făcute în scopul de a obține o lucrare calmantă (sedativă) ca și pentru creier.

Nebunii în sistemul nervos. – Vin din timp în timp, întîmplător, neregulat și n-au un sediu, un organ, bine determinat, ci unele ating mai mult creierul (epilepsia), și altele mai mult măduva (histeria), etc., se vor trata prin băi de apă rece și bromurele de potasiu pentru a obține o lucrare calmantă (baie de 28 grade) și în cazul de slăbiciune a trupului o lucrare întăritoare.

(”Doctorul săteanului. Carte de medicină practică întocmită de preotul iconom I. Popescu, învățător medaliat cu răsplata muncei în învățămîntul primar”, Institutul Grafic ”SAMITCA”, I. Samitca și D. Baraș, Societate în Comandită, Craiova, 1908, în ediție anastatică ”Leacuri den bătrîni”, Editura Albatros, București, 2013)

Publicat în nebunie, slăbiciune | Etichetat , | Lasă un comentariu

Cum se poate face deosebirea între închipuiri și amintiri?

 Într-o bună zi, [un pacient] m-a interpelat și m-a rugat să-i fac un serviciu pe care el îl credea extrem de simplu: ”Eu sunt acum refăcut și vindecat, dar mi-e teamă de o recădere. Ca să nu recad, aș vrea să-mi iau o precauție. Am căutat în toate tratatele de psihologie mijlocul de a mă recunoaște între închipuiri și amintiri. Nu l-am găsit. Sper că mi-ați putea indica dumneavoastră un semn simplu, mereu același, un criteriu, măcar, după care aș putea distinge clar, o dată pentru totdeauna, ce e imaginație și ce e amintire. Arătați-mi acest semn.”

 Mărturisesc că am rămas foarte descumpănit și că, în final, am remarcat, la fel ca el, că tratatele de psihologie sunt cam sărace din acest punct de vedere și că nu-i pot indica semnul pe care îl dorește. I-am dat o mulțime de sfaturi. Dar am avut ocazia să reflectez cu dumneavoastră asupra acestei probleme și aceasta este problema în fața căreia ne regăsim astăzi: trebuie să distingem închipuirile de amintiri și cum le putem deosebi?

Paul Klee, ”Teppich der Erinnerung” (1914-1921)

Paul Klee, ”Teppich der Erinnerung” (1914-1921)

 La un moment dat, o persoană m-a întrebat de subiectul cursului meu de azi și eu i-am răspuns că este distincția între închipuiri și amintiri, localizarea istorisirilor într-o clasă sau alta a realității și existenței. Această persoană a rămas foarte uimită și a zis: ”Ce mod de a despica firul în patru! În realitate, această problemă nu există, știm întotdeauna foarte bine cum să deosebim ceva imaginat de o amintire; nu ne înșelăm niciodată în privința asta.”

 Nu-i chiar așa de ușor cum credeți să distingem închipuirile de amintiri. Există aici o problemă practică pe care noi o rezolvăm în viață fără prea mare greutate, pentru că avem unele bune obișnuințe, un anume automatism de afirmare, dar care, în fond, se bazează pe o dificultate atît de mare, încît, după părerea mea, nu este niciodată rezolvată, astfel că este lăsată mai mult sau mai puțin în coadă de pește și are o parte considerabilă de arbitrar. O mulțime de lucruri ne dovedește că aici este vorba de o operație, de o achiziție a spiritului.”

(Pierre Janet, ”L’évolution de la mémoire et de la notion du temps. Compte-rendu intégral des conférences d’après les notes sténographiques faites au Collège de France en 1928, Chaire de psychologie expérimentale et comparée, http://www.uqac.uquebec.ca/zone30/Classiques_des_sciences_sociales/index.html)

Publicat în amintire, amăgire, închipuire | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Partida de șah

”Doamna doctor, am opzecișitrei de ani, s-ar zice că mi-am trăit traiul, am avut tot de la viață, dar tot vreau să mai trăiesc.” Vorbea serios și apăsat, însă termină fraza cu un zîmbet larg, adresat vieții însăși, nu mie, care îl vedeam pentru prima oară. Un om înalt, ciolănos și  slab, cu ochii foarte vii de după lentilele rotunde și mari. Se știa de puțin timp cu cancer hepatic – diagnosticat tîrziu, cînd își răspîndise deja metastazele. Urma cu sfințenie un tratament naturist, o dietă fără pic de carne, cu sucuri vegetale care trebuiau făcute și băute după formule și orare foarte stricte. De la mine nu voia decît un somnifer, cel pe care i-l dăduseră în spital cînd i-au pus diagnosticul și cu care se odihnise foarte bine. I l-am prescris. Nu era trist, nu îi era teamă. Avea un scop precis, de a nu scădea și mai mult în greutate și pentru aceasta avea nevoie în plus și de un somn bun. Nu i-am făcut programare pentru luna următoare, i-am dat numărul de telefon și i-am zis că poate veni oricînd. Nu credeam că ne vom mai vedea. A venit însă, după o lună. La fel de determinat. Nu mai slăbise. Am început să-l programez și apărea lună de lună la consultație. Pastila de somn îl ajuta în continuare.

 După un timp, își pierduse încrederea în formula naturistă. Doctorița de familie oricum îl îndemnase ca, dacă poftește, să mai mănînce cîte o friptură din cînd în cînd. Pe răspunderea ei. S-a hotărît apoi să urmeze chimioterapia pe care o respinsese inițial. Nu mai venea întotdeauna la timp, amîna consultațiile dacă picau în perioadele de cură cu citostatice. Începuse să meargă cu dificultate, se sprijinea în băț. Refuza însă cînd asistentele îi propuneau să mă aștepte să cobor într-unul din cabinetele libere de la parter și urca anevoios pînă la etajul doi, unde dădeam consultații. Arbora un zîmbet demn cînd îl certam pentru asta. Se făcuse vară, venea în pantaloni scurți și slăbirea devenise și mai evidentă. ”Știți, doamna doctor, de cînd s-a făcut cald, stau în parcul de lîngă bloc și joc șah cu alți pensionari. Și-așa mă bucur cînd le iau cîte o partidă!” Și cînd spunea asta bucuria i se întindea pe toată fața. Cu timpul a început să vadă din ce în ce mai prost. Abia dacă mai distingea formele. ”Nu e adevărat că te omoară cancerul. Îți mai dă zile. Și e în salturi: acum mi-a dat drumul iar la mers. Mă țin de băț că nu mai văd.”

 Domnul R. a continuat să vină  după somnifer. Cu aceeași hotărîre de a trăi. În cele din urmă, a luat rețeta, o  dată sau de două ori, fiica lui, care îl convinsese să se mute în casa ei, să-l poată îngriji. Apoi am aflat că a murit. La mai bine de un an de zile de la prima consultație.

Publicat în boală, sens, viaţă | Etichetat | Lasă un comentariu

Forţa spiritului şi rezistenţa materiei

 Probabil că efortul combinat al fizicii şi chimiei va aduce într-o bună zi la fabricarea unei materii care să semene cu materia vie: viaţa procedează prin insinuare, iar forţa care a antrenat materia în afara mecanismului pur n-ar fi avut priză asupra acestei materii dacă n-ar fi adaptat, mai întîi, acest mecanism: în mod asemănător, şi acul de la calea ferată se lipeşte de-a lungul şinei de pe care vrea să devieze un tren. Altfel spus, la începuturile ei, viaţa s-a instalat într-un anumit gen de materie care începuse sau care ar fi putut să înceapă să se fabrice şi fără ea. Dar acolo s-ar fi oprit materia dacă ar fi fost lăsată singură; şi tot acolo se va opri, fără doar şi poate, şi activitatea de fabricare din laboratoarele noastre. Se va reuşi imitarea anumitor caractere ale materiei vii; dar nu vom izbuti să-i imprimăm elanul în virtutea căruia ea se reproduce şi, în înţelesul transformist al cuvîntului, evoluează. Or, această reproducere şi această evoluţie sînt viaţa însăşi. Şi una, şi cealaltă manifestă un imbold interior, îndoita nevoie de a creşte ca număr şi ca bogăţie prin înmulţire în spaţiu şi prin complicare în timp, adică, în fine, tocmai acele două instincte care apar o dată cu viaţa şi care vor fi, mai tîrziu, cele două mari motoare ale activităţii umane: iubirea şi ambiţia. În mod vizibil, o forţă lucrează sub ochii noştri, căutînd să se elibereze de obstacole şi, totodată, să se depăşească pe sine, să dea, mai întîi, tot ce are şi, apoi, mai mult decît are: căci cum altfel poate fi definit spiritul? Şi prin ce anume s-ar deosebi forţa spirituală, dacă aşa ceva există, dacă nu tocmai prin facultatea de a extrage din ea însăşi mai mult decît conţine? Trebuie însă să ţinem seama de obstacolele de tot felul pe care această forţă le întîlneşte în calea ei. Evoluţia vieţii, de la origini şi pînă la om, seamănă, în viziunea noastră, cu imaginea unui curent de conştiinţă care s-ar angaja în materie ca pentru a-şi tăia o trecere subterană, ar încerca în dreapta şi-n stînga, ar reuşi să înainteze mai mult sau mai puţin, izbindu-se cel mai adesea de stîncă şi, cu toate acestea, pe o direcţie măcar, ar reuşi să străpungă materia şi ar ieşi din nou la lumină. Această direcţie este linia de evoluţie care conduce spre om.

Hermannus Hugo,

 Dar ce anume a determinat spiritul să se lanseze în această întreprindere? Ce interes avea el să foreze tunelul? Ar trebui să urmărim mai multe linii de fapte, pe care din nou le-am putea vedea convergînd către un singur punct. Dar am fi nevoiţi să intrăm în atîtea detalii cu privire la viaţa psihologică, la relaţia psihofiziologică, la idealul moral şi la progresul social, încît mai bine mergem direct la concluzie. Să aşezăm, aşadar, materia şi conştiinţa faţă în faţă: vom vedea că materia este, în primul rînd, ceva ce divide şi precizează. O gîndire lăsată singură oferă o implicare reciprocă de elemente despre care nu se poate spune că sînt unul sau mai multe: avem de-a face cu o continuitate, şi în orice continuitate există confuzie. Pentru ca gîndirea să devină distinctă, ea trebuie să se împrăştie în cuvinte: noi nu ne dăm prea bine seama de ce anume avem în minte decît atunci cînd luăm o foaie de hîrtie şi aşternem pe ea, unii lîngă alţii, nişte termeni care pînă atunci se întrepătrundeau. Astfel, materia deosebeşte, separă, reduce la individualităţi şi, pînă la urmă, la personalităţi nişte tendinţe care la început se confundau cu elanul originar al vieţii. Pe de altă parte, materia provoacă şi face posibil efortul. Gîndirea care nu este decît gîndire, opera de artă care n-a fost decît concepută, poemul care n-a fost decît visat nu ne costă niciun efort; abia realizarea materială a poemului sub formă de cuvinte şi a concepţiei artistice sub formă de statuie sau de tablou cer un efort. Efortul e anevoios, dar şi preţios, mai preţios chiar decît opera la care conduce, şi aceasta pentru că, graţie lui, omul extrage din sine mai mult decît are, se ridică deasupra lui însuşi. Or, acest efort n-ar fi fost posibil fără existenţa materiei: prin rezistenţa pe care o opune şi prin docilitatea la care putem s-o aducem, ea constituie deopotrivă obstacolul, instrumentul şi stimulentul; ea ne suportă forţa, îi păstrează amprenta şi îi solicită intensificarea.

(Henri Bergson, „Conştiinţa şi viaţa” – Conferinţă Huxley, susţinută la Universitatea din Birmingham la 29 mai 1911, în „Energia spirituală”, Editura Meridiane, Bucureşti, 2002)

Publicat în conştiinţă, efort, evoluţie, gîndire, sens, viaţă | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Cititorii de prospecte

 „Am citit prospectul şi m-am speriat. N-am luat medicamentul. Mi-a fost frică de cîte scrie acolo. Vi l-am adus şi dumneavoastră să-l vedeţi.”

 Aceasta este situaţia fericită, în care omul se întoarce. Mesajul este: „am nevoie de ajutor, vreau să am încredere în dumneavoastră ca medic, dar îmi este teamă să iau medicamente.” Rămîne deschisă calea pentru o construirea unei relaţii sănătoase medic – pacient. Sînt însă cazuri – greu de stabilit cîte dintre cele ale pacienţilor care nu mai vin la a doua consultaţie – în care, o dată ce prospectul este citit, doctoria cea periculoasă este aruncată şi medicul abandonat. „Mi-a dat ceva care să-mi facă rău, noroc că am citit ce reacţii adverse apar.” Pacientul o să îndrăznească să mai facă o vizită la alt doctor de aceaşi specialitate abia peste mai multe luni sau chiar peste mai mulţi ani. „Să nu îmi daţi ceva să-mi facă rău, că am mai primit de la unii colegi de-ai dumneavoastră şi n-am luat.”

 Să revenim însă la prima persoană. De bine, de rău, a venit din nou, îi mai acordă o şansă medicului. Îi întinde hîrtia pe care a subliniat manifestările terifiante. „Zice că te face să te sinucizi.” „Dă halucinaţii.” „Nu vreau să-mi pierd minţile de tot.”Acestea sînt cele mai importante temeri: frica de moarte şi frica de nebunie. Într-o asemenea accepţiune, medicamentul este înzestrat cu puteri miraculoase, este o otravă care îţi poate răpi viaţa sau conştiinţa, îţi poate anihila controlul de sine, inducîndu-ţi gînduri şi fapte străine, dincolo de propria-ţi voinţă.

Codex medicinae Frederic II , sec. al XIII-lea

Codex medicinae Frederic II, sec. XIII

 O lectură mai selectivă a prospectului ţine seama de problemele de sănătate deja cunoscute. „Aici scrie că dă dureri de cap – eu am deja, n-am nevoie să mă doară mai tare.” „Nu merge cu medicamente de inimă – sînt cardiac.” Din păcate şi această interpretare este una părtinitoare. Chiar dacă omul cu pricina încearcă să lege datele de pe prospect cu problemele lui de sănătate sau cu punctele sensibile pe care şi le ştie, nu are habar să le pună în context. Ca să ne folosim de exemplul de mai sus, nu toate medicamentele pentru inimă pot fi nocive în asociere cu doctoria cea nouă, ci doar unele care acţionează printr-un anumit mecanism sau care urmează o anumită cale prin care ajung la ţintă, sînt metabolizate sau sînt eliminate.

 De departe, cea mai întîlnită eroare de citire a prospectului unui medicament vine din confuzia dintre potenţial şi actual. Efectele adverse enumerate sînt potenţiale, adică nu apar cu necesitate întotdeauna şi la toate persoanele. Aceste reacţii pot să survină, dar nu sînt obligatorii. Există o anumită probabilitate de apariţie. Multe dintre prospecte conţin detalii asupra frecvenţei cu care se pot manifesta efectele nedorite. Cele mai răspîndite reacţii sînt, de regulă, comune (durere de cap, ameţeală, greaţă) şi trecătoare. Manifestările grave sînt excepţionale. Mulţi consideră lista lungă de efecte adverse ca pe un indiciu în sine al nocivităţii, fără să ia în consideraţie aspectele juridice ale întocmirii documentului de prezentare a oricărui medicament. Producătorii de medicamente sînt obligaţi să menţioneze toate efectele adverse semnalate la un moment dat.

Wiener Dioskurides Kodex, sec. VI

Wiener Dioskurides Kodex, sec. VI

  E bine, deci, să caut informaţii despre medicamentul care tocmai mi s-a prescris? Da, dacă nu cad în confuziile din exemplele anterioare. Pot să parcurg un prospect să aflu dacă nu cumva am omis să-i dau medicului vreun detaliu care să limiteze luarea substanţei respective (am uitat de vreo boală cu care am fost diagnosticat sau de vreun medicament pe care îl iau deja). Cît despre efectele adverse, o variantă cu mai puţină bătaie de cap ar fi să caut ţintit între reacţiile nedorite dacă, în urma administrării,  a apărut o modificare a stării mele generale şi nu să citesc toată lista dinainte. Oricum, nimeni nu mă poate obliga să iau o substanţă pe care o socotesc nepotrivită pentru mine, dar nu este de dorit să întrerup un medicament înainte să mă sfătuiesc cu cineva competent.

Publicat în boală, frică, neîncredere | Etichetat , , , | 2 comentarii