Analize bune, pacientul mort (de frică)

 ”Am mai întîlnit analize bune și pacientul mort.” Aceasta a fost replica medicului de familie către doamna care venise să-i interpreteze analizele. Nu știm dacă doctorul avusese vreo suspiciune a unei boli grave pe care rezultatele normale o infirmaseră. Nu știm dacă medicul își exprimase în acest fel atitudinea mai mult decît prudentă în decizia unui diagnostic. Probabil că surprizele neplăcute din experiența lui îi îndreptățeau o astfel de filozofie a deșertăciunii actului medical. În orice caz, nu îi explicase nimic pacientei sale nici cînd îi recomandase investigațiile și nici cînd privise cifrele venite de la laborator. Spațiul acela gol de lămuriri, ambiguitatea discursului și tonul mai degrabă de oracol decît de profesionist al sănătății, lăsaseră loc întrebărilor femeii. Întrebări nerostite, strivite de greutatea profeției doctorului, întrebări care începuseră să se învîrtă din ce în ce mai amețitor, din ce în ce mai lipsite de răspuns,  în căutarea altor întrebări. ”Ce-0 fi vrut să-mi spună cu asta?” ”Înseamnă că sînt bolnavă și nu-mi zice?” ”De ce nu-mi zice?” ”E grav?”  ”Nu se mai poate face nimic?” ”Am cancer?” ”Sînt pe moarte?”

 Doamna a repetat analizele pe cheltuiala ei, într-o altă clinică, a consultat, pe bani grei, specialiști renumiți. Peste tot, rezultate bune și zîmbete nedumerite. ”N-aveți nimic, doamnă. Mai veniți peste șase luni, un an. Oricînd, dacă vă supără ceva.” Femeia însă nu se putea desprinde de cuvintele medicului ei de familie. ”… analize bune și pacientul mort.” ”Dar dacă…” Începuseră să o treacă valuri de căldură, o lua tremuratul, inima se zbătea, nu-i mai ajungea aerul de cîte ori își amintea. Și își aducea aminte din ce în ce mai des. Adormea greu, se trezea că nu mai respiră. Îi era groază să nu moară în somn. Fără să știe. Cînd știi ce ai, mai iei o pastilă, mai bei un ceai, te mai alină vreo prietenă care suferă de aceeași boală, mai dai o căutare pe internet, te înscrii pe forumurile în care se dezbate problema ta, te înveți cu ce simți. Dar cînd știi doar că poți să mori? Cu analize bune cu tot? Dacă doctorul tău nu are încredere în ele, cum poți să mai ai tu? Cum poți să mai ai încredere în doctori, în medicină, în propriul tău trup care pătruns de moarte nu dă semne de boală? Cu spaima care îți face corpul confuz să se creadă suferind, cu obsesia morții care îți devorează timpul și spațiul din lăuntru?

 Cu siguranță, orice medic a avut pacienți care s-au dovedit mai aproape de moarte decît îi crezuse. Cu analize bune, fără diagnostice grave. Experiența tristă cu aceia îl poate duce pe doctor la o investigare în amănunt și la un exces de precauție în abordare. Programatic, cu toți pacienții, sau după cum îi dictează flerul medical. Dar nici conștiinciozitatea, nici intuiția nu îl scutesc de empatie. Ceea ce pentru doctor este un exercițiu de gîndire medicală, punerea unui diagnostic și stabilirea unui tratament, pentru omul din fața lui ține de viața sa. Suspiciunile nu trebuie ascunse sau sugerate, ci explicate limpede. Pentru ca întrebările să poată fi puse pe față și să-și găsească răspunsurile potrivite.

Acest articol a fost publicat în înțelegere, boală, frică, gînduri, sens, tăcere și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un comentariu