„Mi-e rușine să vă spun, dar m-am trezit că vreau să scriu. Pur și simplu, să scriu. Nu doar dorința de a-mi scrie amintirile, exercițiul ăsta l-am făcut, ci de a scrie caligrafic. Deși am o formare tehnică, întotdeauna am fost înclinat spre partea artistică. Mi-a plăcut poezia, Eminescu, mai ales, mi-a plăcut să desenez, mi-a plăcut să ascult muzică. N-am mai făcut asta de mult. Îmi plăcea Mozart, dar n-am mai avut la ce să mai ascult benzile mele, știți, nu mai sînt aparatele de atunci. La radio și la televizor nu-mi prea place ce muzică dau. Am căutat bilete la concert, să merg cu soția, dar încă n-am găsit ceva pe gustul meu. Mai caut.”
Domnul O. venise la mine cu un an în urmă. Avea în jur de 80 de ani și se plîngea de o anume încetineală a minții, care nu-l mai lăsa să fie atent la ce-i în jur și care-l împiedica să rețină micile accidente ale vieții de zi cu zi. Un om astenic, dar cu o bună sănătate fizică, care nu era mai trist decît altădată. Știa însă că nu mai are ce aștepta de la viață: un bătrîn fără urmași, care își ducea zilele demn, alături de consoartă, atît cît îl mai îngăduia Dumnezeu. De la mine nu a plecat decît cu o rețetă banală cu un medicament trofic cerebral și cu cîteva îndrumări de viață activă și de alimentație îngrijită. Nu și-a pus el mari speranțe în tratament, dar s-a apucat disciplinat de treabă: mers zilnic pe jos, rebus, sudoku, citit, emisiuni TV selectate, fără lîncezeală în fața ecranului, fără excese culinare, cu ceva antioxidanți strecurați în dietă. Și acum îmi zîmbea, rușinat, povestindu-mi că îndrăznește să se bucure din nou de micile plăceri artistice care își aveau locul lor cînd era activ profesional. El o punea în întregime pe seama medicamentului, minimalizînd efortul lui constant de a-și readuce activ viața la noi ritmuri.
Alessandro Franchi, „Senectus”, din „Le sette età dell’uomo”, fragment din pavimentul Domului din Siena
În aceeași zi, doamna N., și ea după o perioadă similară de tratament, antidepresiv de această dată, povestea, cu aceeași jenă în privire și în glas, dar cu același zîmbet surprins și reținut, de zilele petrecute într-o stațiune balneară unde fusese plecată prin Casa de Pensii: „M-am plimbat, am fost într-o formă foarte bună. Și am acceptat și invitația să mă duc la dans. Mi-a fost rușine, dar m-am dus și m-am simțit bine. Probabil că în București nu m-aș fi dus, m-aș fi gîndit că mă vorbește lumea, că, uite, dansează la vîrsta ei cu nu știu cine. Dar nu-mi pare rău. Și acuma mi-am propus să vorbesc cu prietenele – vreau să ieșim la cafea, să mergem la teatru.” Doamna N. părea că prinde curaj pe măsură ce mă privea și vedea că nu o dezaprob cîtuși de puțin pentru faptul că ea, o femeie aproape septuagenară, văduvă de cîțiva ani și la cîteva luni după o intervenție chirurgicală riscantă, îndrăznește să iasă în lume.
În nici una dintre situațiile de mai sus rușinea nu ține de condiția de boală în sine: nu e dată nici de dificultatea de memorie, nici de depresie. Rușinea vine din identificarea cu un statut care, o dată asumat, pare că devine evident pentru toată lumea: acela de bătrîn. Te rîde lumea dacă arunci toiagul bătrîneții și scoți piciorul din groapă. În ce măsură e adevărat? Merită lăsată rușinea la o parte și îndrăznit. Bătrînețea e una dintre vîrstele omului și își are dreptul la demnitate, la bucurie, la viață.
