Mi-e rușine să trăiesc

 „Mi-e rușine să vă spun, dar m-am trezit că vreau să scriu. Pur și simplu, să scriu. Nu doar dorința de a-mi scrie amintirile, exercițiul ăsta l-am făcut, ci de a scrie caligrafic. Deși am o formare tehnică, întotdeauna am fost înclinat spre partea artistică. Mi-a plăcut poezia, Eminescu, mai ales, mi-a plăcut să desenez, mi-a plăcut să ascult muzică. N-am mai făcut asta de mult. Îmi plăcea Mozart, dar n-am mai avut la ce să mai ascult benzile mele, știți, nu mai sînt aparatele de atunci. La radio și la televizor nu-mi prea place ce muzică dau. Am căutat bilete la concert, să merg cu soția, dar încă n-am găsit ceva pe gustul meu. Mai caut.”

 Domnul O. venise la mine cu un an în urmă. Avea în jur de 80 de ani și se plîngea de o anume încetineală a minții, care nu-l mai lăsa să fie atent la ce-i în jur și care-l împiedica să rețină micile accidente ale vieții de zi cu zi. Un om astenic, dar cu o bună sănătate fizică, care nu era mai trist decît altădată. Știa însă că nu mai are ce aștepta de la viață: un bătrîn fără urmași, care își ducea zilele demn, alături de consoartă, atît cît îl mai îngăduia Dumnezeu. De la mine nu a plecat decît cu o rețetă banală cu un medicament trofic cerebral și cu cîteva îndrumări de viață activă și de alimentație îngrijită. Nu și-a pus el mari speranțe în tratament, dar s-a apucat disciplinat de treabă: mers zilnic pe jos, rebus, sudoku, citit, emisiuni TV selectate, fără lîncezeală în fața ecranului, fără excese culinare, cu ceva antioxidanți strecurați în dietă. Și acum îmi zîmbea, rușinat, povestindu-mi că îndrăznește să se bucure din nou de micile plăceri artistice care își aveau locul lor cînd era activ profesional. El o punea în întregime pe seama medicamentului, minimalizînd efortul lui constant de a-și readuce  activ viața la noi ritmuri.

alessandro-franchi-senectus-tarsia-marmorea-del-pavimento-del-duomo-di-siena

Alessandro Franchi, „Senectus”, din „Le sette età dell’uomo”, fragment din pavimentul Domului din Siena

 În aceeași zi, doamna N., și ea după o perioadă similară de tratament, antidepresiv de această dată, povestea, cu aceeași jenă în privire și în glas, dar cu același zîmbet surprins și reținut, de zilele petrecute într-o stațiune balneară unde fusese plecată prin Casa de Pensii: „M-am plimbat, am fost într-o formă foarte bună. Și am acceptat și invitația să mă duc la dans. Mi-a fost rușine, dar m-am dus și m-am simțit bine. Probabil că în București nu m-aș fi dus, m-aș fi gîndit că mă vorbește lumea, că, uite, dansează la vîrsta ei cu nu știu cine. Dar nu-mi pare rău. Și acuma mi-am propus să vorbesc cu prietenele – vreau să ieșim la cafea, să mergem la teatru.” Doamna N. părea că prinde curaj pe măsură ce mă privea și vedea că nu o dezaprob cîtuși de puțin pentru faptul că ea, o femeie aproape septuagenară, văduvă de cîțiva ani și  la cîteva luni după o intervenție chirurgicală riscantă, îndrăznește să iasă în lume.

 În nici una dintre situațiile de mai sus rușinea nu ține de condiția de boală în sine: nu e dată nici de dificultatea de memorie, nici de depresie. Rușinea vine din identificarea cu un statut care, o dată asumat, pare că devine evident pentru toată lumea: acela de bătrîn. Te rîde lumea dacă arunci toiagul bătrîneții și scoți piciorul din groapă. În ce măsură e adevărat? Merită lăsată rușinea la o parte și îndrăznit. Bătrînețea e una dintre vîrstele omului și își are dreptul la demnitate, la bucurie, la viață.

Publicat în îmbătrînire, însingurare, înstrăinare de sine, bucurie, efort, identificare, lipsă de rost, neputinţă, ruşine, stare de bine, viaţă | Etichetat , | Lasă un comentariu

Să nu-mi vii bătut acasă

A. Un copil vine acasă plîngînd. Le spune părinților că a fost bătut de un coleg la școală.

  1. Mama îi zice, supărată: „Sigur i-ai făcut tu ceva, de te-a bătut. Mă faci de rușine! Să nu se mai întîmple una ca asta!” – atitudine culpabilizatoare: ai fost bătut fiindcă meriți
  2. Tatăl îi trage două palme după ceafă: „Mie să nu-mi vii bătut acasă. Dă și tu în el, să te știe de frică! Am făcut un bărbat, nu o mămăligă. Dacă mai vii așa, te bat de te rup!” – instigare la violență: ai fost bătut pentru că te-ai arătat mai slab
  3. Părinții îi răspund, agasați, fiecare cu nasul în propriul lui calculator: „Ce-ai zis? Bine, bine, sîntem obosiți de la muncă, du-te în camera ta, fă-ți temele și mai vedem noi.” – ignorare: ai fost bătut, dar nu ne interesează
  4. Tatăl se înfurie: „Să-i zici că o să aibă de-a face cu mine dacă te mai atinge! Nimeni nu se ia de copilu` meu!” – atitudine justițiară: ai fost bătut, dar bătăușul va fi pedepsit pentru că ești al meu și deci eu însumi am fost prejudiciat
  5. Tatăl pune mîna pe telefon: „Cine-i ta-su? O s-o sun pe doamna să aflu numărul lui de telefon să-i zic să-și pedepsească odrasla dacă tot a învățat-o să bată copiii altora.” – atitudine justițiară prin delegație – bătăușul va fi pedepsit de către cei care l-au făcut să mă prejudicieze
  6. Mama îl ia în brațe și-l pupă tristă pe frunte: „Și eu mîncam bătaie la școală, așa sîntem noi, ne mănîncă cîinii din traistă de buni ce sîntem. Lasă c-o să treacă. Tu să fii cuminte și să nu-i mai provoci, că așa sînt copiii, răi.” – victimizare – ai fost bătut pentru că tu ești bun și lumea e rea; ești sortit să fii persecutat
  7. Amîndoi părinții sînt hotărîți: „Mîine mergem la directoare să te mute în altă clasă. Și dacă e tot așa și acolo, te mutăm la altă școală. Dacă te-am dat la școala asta de cartier numai cu derbedei!” – atitudine de incriminare generală și de ieșire dintr-un mediu considerat nociv: ai fost bătut pentru că într-un astfel de mediu bătaia este îngăduită

 Copiii noștri sînt expuși la agresivitate în interacțiunile cu cei de seama lor sau cu cei mai mari. O atitudine corectă din partea părinților este de a le arăta copiilor lor că agresivitatea trebuie recunoscută (mai ales în formele sale incipiente, verbale sau de sancțiune socială), semnalată (în primul rînd agresorului și autorităților de la școală și de acasă) și respinsă, indiferent din partea cui vine. Altminteri, situațiile descrise mai sus se pot transforma după cum urmează:

B.  Un copil vine acasă de la școală. A fost bătut de către un coleg, dar nu le spune nimic părinților.

  1. Bătaia a devenit un lucru firesc, o primește inclusiv de la persoanele la care ține.
  2. Bătaia este acceptabilă, pentru că numai așa se simte băgat în seamă de către colegi.
  3. Bătaia este o pedeapsă bine-meritată pentru că se simte vinovat că nu e la înălțimea așteptărilor autorităților și ale lui însuși.
  4. A fost bătut, dar l-a bătut și el la rîndul lui pe agresor.
  5. A fost bătut de către cineva mai puternic, dar îi bate și el pe cei mai slabi decît el.
  6. Este bătut, dar nu le mai spune părinților pentru că aceștia nu au reacționat în nici un fel.
  7. Bătaia e ruptă din rai.

  Un copil aflat în primii ani de școală nu are o conduită morală autonomă, ci una așa-zis heteronomă, adică dependentă de regulile stabilite de adulți. Să fii moral în acest stadiu înseamnă să fii ascultător. De aceea, atitudinea față de agresivitate este modelată de cea a părinților. Raportarea la bine și la rău se face prin grila datoriilor și normelor impuse de către autoritate, scopul fiind obținerea recompensei și evitarea pedepsei. Fac asta pentru că așa mi-au zis părinții mei și dacă fac altfel or să mă pedepsească. Copilăria este vîrsta inocenței nu pentru că nu permite răul, ci pentru că răul (comiterea sau acceptarea lui) nu este trecut prin filtrul conștiinței. Iar simțul moral nu va putea accede spre conștientizarea idealurilor justiției dacă a fost contrariat și desconsiderat de timpuriu.

Publicat în așteptări, conştiinţă, educație, neîncredere, ruşine, slăbiciune, vinovăţie, violență | Etichetat , , | 1 comentariu

„Condamnați la sens”

  1. Creștinism – Mesajul fundamentalist: boala este în esență o pedeapsă de la Dumnezeu pentru un anumit păcat. Cu cît este mai gravă afecțiunea, cu atît este mai cumplit păcatul.
  2. New Age – Boala este o lecție. Ți-o produci singur pentru că ai ceva important de învățat din ea, pentru a-ți putea continua dezvoltarea și evoluția spirituală. Mintea singură produce boala și numai ea o poate vindeca. O versiune postmodernă a Științei Creștine.
  3. Medicina – Boala este, în esență, o tulburare biofizică din cauza unor factori biofizici (de la viruși și traume, la predispoziții genetice și agenți declanșatori din mediu). În ce privește majoritatea bolilor, nu trebuie să ne gîndim la tratamente psihologice sau spirituale, pentru că ele sînt de regulă ineficiente și te pot împiedica să apelezi la o îngrijire medicală corespunzătoare.
  4. Karma – Boala este rezultatul unei karme negative; unele acțiuni rușinoase din trecut se concretizează acum sub forma unei boli. Boala este „rea” în sensul în sensul că ea reprezintă o „non-virtute” din trecut; dar este „bună”,în sensul că însuși procesul bolii reprezintă arderea și purificarea nelegiuirilor; ea este o purificare, o curățire.
  5. Psihologia – Așa cum a spus Woody Allen: „Nu mă enervez, dar îmi apar tumori.” Ideea este că, cel puțin în psihologia populară, emoțiile reprimate dau naștere la boli. Forma extremă: boala ca dorință de a muri.
  6. Curentul gnostic – Boala este o iluzie. Întregul Univers palpabil este un vis, o umbră, și individul este ferit de boală numai atunci cînd se trezește din vis și descoperă Singura realitate aflată dincolo de Universul palpabil. Spiritul este singura realitate, și în Spirit nu există nici o boală. O versiune extremă și oarecum descentrată a misticismului.
  7. Filozofia existențialistă – Boala în sine este lipsită de sens. Ca atare, ea poate să ia orice semnificație pe care o aleg să i-o dau, și eu sînt singurul responsabil pentru aceste alegeri. Oamenii sînt finiți și muritori, și reacția corectă este de a accepta boala ca parte a finitudinii noastre chiar și atunci cînd o înzestrăm cu o semnificație personală.
  8. Curentul holist – Boala este un produs al unor factori fizici, emoționali, mentali și spirituali; nici unul nu poate fi izolat de ceilalți și nici unul nu poate fi ignorat. Tratamentul trebuie să implice toate dimensiunile (deși, în practică, acesta se traduce adesea printr-o eschivare de la tratamentele convenționale, chiar și atunci cînd ele ar putea fi de folos.)
  9. Magie – Boala este o răsplată. „O merit pentru că am vrut ca X să moară.” Sau „Ar fi bine să nu depășesc  prea mult limitele, pentru că mi se va întîmpla ceva rău.” Și așa mai departe.
  10. Budismul – Boala este o parte inevitabilă a lumii concrete; a întreba de ce există boală este ca și cum ai întreba de ce există aer. Nașterea, bătrînețea, moartea – sînt elemente care marchează această lume, ale cărei fenomene sînt caracterizate de efemeritate, suferință și altruism. Numai în starea iluminată, în conștiința pură a nirvanei, boala este în final depășită, pentru că atunci întreaga lume fenomenală este la rîndul ei depășită.
  11. Știința – Orice ar fi boala, ea are o cauză specifică sau un mănunchi de cauze. Unele dintre ele sînt determinate, altele se datorează pur și simplu întîmplării sau șansei. În ambele cazuri, nu există o „semnificație” a bolii, există numai întîmplare sau necesitate.

(Ken Wilber, „Grație și forță. Treya Killam Wilber: o vindecare spirituală dincolo de moarte”, Elena Francisc Publishing, 2005)

Publicat în înțelegere, boală, sens | Etichetat , , , , , | 1 comentariu

Pastile de somn

Doamna A: V-am zis eu, mai `nainte obișnuiam un păhărel de țuiculiță, să mă ia somnul. Acuma n-am mai băut, de cînd mi-ați dat mirzatenu`, da pot să-l mai întrerup din cînd în cînd? Că mi s-a făcut dor de-o țuiculiță!

Domnul B: Da, doamna doctor, sigur că iau toate medicamentele. La ora cinci le-am luat pe toate, că n-am ce face, și m-am și băgat în pat. N-adorm imediat, io știu, poate să se facă și unsprezece pînă mă prinde somnul. Mai îmi dați ceva de somn? Cum ziceți dumneavoastră…

Doamna C: Nu, că nu mă culc imediat. Mă mai uit la televizor, am eu emisiunile mele, nu pot să nu le văd. Mă prinde și unu, și două noaptea. Da` pă urmă vreau și eu s-adorm, că nu mă mai interesează niciun canal. Mai las televizoru` deschis, da` nu mă mai uit. Îl las doar să-l aud, că e cineva acolo, mă-ntorc pă partea ailaltă și încerc s-adorm.

Doamna D: Pe dumnealui îl aud de pe la opt că sforăie. Eu la zece o scot pe Fetița ultima oară afară, că așa îmi cere. Nu mă culc, că eu nu pot s-adorm devreme, de felul meu. Mai citesc, mă mai uit la televizor. La mine-n cameră, că fiecare are televizorul lui, că nu ne place același lucru. Și-l aud uneori pe bărbată-miu că sforăie, cu tot cu televizorul. A doua zi, aș vrea și eu să dorm pînă la zece, unșpe, că totdeauna mi-a plăcut somnul și n-am nicio treabă, n-am servici, Fetița nu se cere afară așa devreme. Da` parcă poți? Îmi deschide dumnealui ușa la cameră de la șapte dimineața, că el nu mai poate să mai doarmă și se plictisește. Îmi strigă că e dimineață, că ce-am, sînt bolnavă de stau în pat?

Doamna E: Sînt liniștită, că nu fac nimic toată ziua, doar un pic de mîncare, de curățenie, cîtă treabă pot să am, că sînt singură, nu mă ia nimeni la zor. Nu-mi trebuie cîte o dată nici să ies afară să iau pîine. Nu mă deranjează nimeni, nu supăr pe nimenea. Și cu toate astea, nu dorm. Vreau să pun capul pe pernă și să dorm și eu, hai, nu opt ore, șapte ore, să mă trezesc odihnită.

Domnul F: Sînt obosit, mă simt obosit, că adorm la televizor. Mă uit ce mă uit și ațipesc. Da` nu mă ține mult, mă trezesc, mă uit la ceas, că am un ceas mare, aprind veioza și-l văd din pat. Mă întorc pe toate părțile, iar mă uit la ceas. Mai dau drumu` la televizor, iar ațipesc, mă scol, îl sting, mă uit la ceas. Iar pornesc televizoru`, că el ce mă mai adoarme. Și-uite-așa, toată noaptea nu dorm mai mult de două ceasuri. Dacă le dorm și p-alea!

Domnul G: Eu nu vreau să iau somnifere. Mă bag în pat la zece, că sînt frînt, dup-o zi întreagă de alergătură. Și zic că sînt obosit și adorm, da` mă tot învîrt în pat și mă gîndesc cum să fac aia și aia. Tot îmi zic c-o s-adorm, c-o s-adorm, da cînd văd că se face două, nu mai pot și iau o pastilă, că a doua zi mă duc la muncă și nu-mi permit să mă duc chiaun.

Publicat în așteptări, nopţi albe, somn | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Popularitatea la 1800

Fernando Botero, ”Man reading a paper”, 1996

Fernando Botero, ”Man reading a paper”, 1996

 

 Era douăsprezece noaptea.

 Înfierbîntat la culme, cu părul vîlvoi, Mitea Kuldarov se întoarse val-vîrtej acasă, la locuința părinților săi, și începu să umble de colo-colo ca un zănatic. Bătrînii tocmai se culcau. Întinsă în pat, soră-sa termina de citit ultima pagină a unui roman. Frații lui, elevi de liceu, dormeau.

 – De unde vii, ce-i cu tine? se mirară părinții.

 – Nu mă întrebați! Mi s-a întîmplat un lucru neașteptat! Dar absolut neașteptat! … Formidabil!

 Mitea se porni pe un rîs în hohote și se trînti într-un jilț, incapabil să se mai țină pe picioare de fericire.

 – E de necrezut! Nici nu vă puteți închipui! Ia uitați-vă!

 Soră-sa sări din pat și, aruncîndu-și pătura pe umeri, se apropie de el. Liceenii se treziră și ei.

 – Ce-i cu tine? De ce ești în halul ăsta?

 – De bucurie, mamă! Acum mă știe toată Rusia! Toată! Pînă astăzi, numai voi știați că există un arhivar cu numele de Dmitri Kuldarov. Acum însă o știe toată țara! Mamă! Doamne!

 Mitea sări în picioare, începu iar să alerge de colo-colo, apoi se așeză din nou.

 – Dar ce s-a întîmplat? Vorbește odată, omule!

 – Voi trăiți ca niște sălbăticiuni! Nu citiți ziarele, puțin vă pasă ce scrie în ele! Dar în ziare se găsesc atîtea lucruri importante! Cum se întîmplă ceva, pe loc ai și aflat; nimic nu rămîne neștiut. Sînt în culmea fericirii! Doamne! Cînd te gîndești că ziarele, care nu vorbesc decît de oameni celebri, au scris astăzi și despre mine!

 – Nu mai spune! Unde?

 Tatăl său se îngălbeni. Maică-sase întoarse spre icoane și-și făcu semnul crucii. Elevii de liceu săriră ca arși și se apropiară de fratele lor mai mare, așa cum erau, în cămăși scurte, de noapte.

 – Da, s-a scris despre mine! Acum mă știe toată Rusia! Mamă, pune bine ziarul ăsta și păstrează-l ca amintire. Să-l mai citim din cînd în cînd. Ia priviți! Și scoțînd din buzunar o foaie tipărită, Mitea i-o întinse tatălui său, arătîndu-i cu degetul cîteva rînduri însemnate cu creion albastru.

 – Citește!

 Tatăl își puse ochelarii.

 – Hai, citește odată!

 Mama își mai întoarse o dată privirea spre icoane și-și mai făcu o dată cruce. Tatăl își drese glasul și începu să citească:

 – ”În ziua de 29 decembrie, la orele unsprezece seara, arhivarul Dmitri Kuldarov…”

 – Vedeți, vedeți? Mai departe!

 – ”… arhivarul Dmitri Kuldarov, ieșind din berăria de pe strada Malaia Bronnaia, din casa Kozihin, și afîndu-se în stare de ebrietate…”

 – Eram cu Semion Petrovici… Totul e descris pînă în cele mai mici amănunte! Citește mai departe! Ascultați!

 – ”… și aflîndu-se în stare de ebrietate, a alunecat și a căzut sub calul birjarului Ivan Drotov, țăran din satul Durîkina, județul Iuhnov, care tocmai oprise acolo. Speriindu-se, calul a sărit peste Kuldarov, lovindu-l, și a pornit în goană, trăgînd după el sania în care se afla Stepan lukov, negustor de rangul doi din Moscova; calul abia a putut fi oprit de niște portari. Kuldarov, care își pierduse cunoștința, a fost dus la comisariatul de poliție și cercetat de medic. Lovitura pe care o primise în ceafă…”

 – M-a lovit cu leuca, tată. Mai departe, citește mai departe!

 – ”… pe care o primise în ceafă a fost declarată ușoară. drept care s-a încheiat proces-verbal. Accidentatul a primit îngrijiri medicale… ”

 – Mi-au spus să-mi pun mereu apă rece la ceafă. Ei, ați văzut? Ce ziceți? O să se ducă vestea în toată Rusia! Dați gazeta încoace!

 Mitea apucă ziarul, îl împături și-l băgă în buzunar.

 – Dau o fugă pînă la Makarovi, să le arăt și lor. trebuie să le spun și Ivanițkilor, Nataliei Ivanovna, lui Anisim Vasilici… Am șters-o! La revedere!

 Mitea își puse pe cap șapca sa cu cocardă și, nemaiîncăpîndu-și în piele de bucurie, se repezi triumfător în stradă.

(A.P. Cehov, ”Bucurie”, 1883,  în ”Logodnica. Nuvele și povestiri”, Editura Polirom, Iași, 2009)

Publicat în beţie, bucurie, faimă | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Tentația popularității

 Nevoia de a ieși din anonimat nu este cîtuși de puțin omogenă. Oamenii vor să fie faimoși în fel și chip. Unii vor să fie plăcuți pentru aspectul lor fizic, ambalat cît mai divers sau expus în toată naturalețea, alții se vor admirați pentru ideile sau pentru faptele lor ieșite din comun. Unii nu țin să se remarce prin originalitate, dar își revendică bunul gust și capacitatea de a discerne între noutățile arătate de alții. Sînt persoane care vor să fie imitate de te miri cine, inși care, dimpotrivă, își caută obiecte de emulație și indivizi care se reinventează perpetuu pentru a nu lăsa pe nimeni să se scalde în apele imaginii lor publice. Unii se vor formatori de opinie, alții își doresc să polarizeze părerile celorlalți în jurul făpturilor sau acțiunilor lor. Unii doar catalizează conflictul și pun în scenă sondaje de opinie centrate pe orice poate fi alăturat sau împărțit. Și nimic din ceea ce-i omenesc nu este suficient de unitar să nu poată fi dezghiocat de viermele îndoielii, comparației și alegerii. Unii se declară mizantropi, fug de contactul epidermic cu semenii lor, dar nu se pot lipsi de spațiul public mediat, unde își afirmă plenar agresivitatea și devin foarte căutați pentru acest spirit combativ. Alții își ascund rușinea sau își îngăduie răsfățul dependenței de mulțime, dar tînjesc deopotrivă după popularitate.

 Pentru cei mai mulți, notorietatea e musai să fie una pozitivă, cunoașterea să fie dublată de o recunoaștere a meritelor, oricare vor fi fiind acestea. Există însă o specie aparte de vînători de popularitate, cei care țintesc faima pură, nededată la mierea admirației lumii. Nu contează dacă sînt bine sau rău văzuți, atîta vreme cît sînt vizibili. Pentru aceștia, lucrul cel mai important este ieșirea în luminile rampei, indiferent cum. Sentimentele pe care le pot suscita pot ține de registrul ororii, groazei, milei, dezgustului, cu cît mai puțin frecventate în viața de zi cu zi, cu atît mai aducătoare de reputație. În numele popularității se pot accepta samavolnicii sau se poate ucide. Victime și agresori își împart cu nesaț teritoriul public, întrecîndu-se în like-uri, aranjînd cu sau fără intenție liniile de forță ale dezbaterilor sociale.

 Popularitatea se învață. Copiii de grădiniță nu se mai întreabă unul pe altul ”vrei să te joci cu mine?”, ci ”vrei să fim prieteni?” și își arată acordul sau dezaprobarea ridicînd ori coborînd degetul mare, fiind evidentă contaminarea cu vocabularul și simbolistica rețelelor de socializare. De dragul aprecierii colective puștii se pot lăsa intimidați și manipulați de colegii lor. Agregarea la grup pare mai dezirabilă decît altădată, iar sustragerea socială voluntară mai amendată. În mediul școlar, acceptarea socială își arată mai evident decît oriunde calitățile sale de monedă de schimb, generînd comportamente adaptative sau punitive.

 Ținta supremă a popularității pare a fi viralul, această iluzie a universalității. Să ajungi la cunoștința lumii întregi este pentru foarte mulți un surogat satisfăcător pentru idealul de a accede la conștiința lumii. Nimeni nu mai vizează eternitatea, nimeni nu mai țipă ”clipă, stai!”, ci ”clipă, multiplică-mă!” .

Publicat în înstrăinare de sine, faimă | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

În căutarea obstacolului natural

 

Caspar David Friedrich, ”Der Wanderer über dem Nebelmeer”, 1818

Caspar David Friedrich, ”Der Wanderer über dem Nebelmeer”, 1818

 

 Să luăm în considerare […] posibilitățile de combatere a moleșirii și a morții termice a simțurilor prin mijloace terapeutice. Pe cît de ușor de înțeles sînt cauzele lor, pe atît sînt de greu de înlăturat. Ceea ce lipsește este de bună seamă un obstacol natural, a cărui depășire să-l călească pe om, obligîndu-l la toleranță față de neplăcere și dăruindu-i în caz de succes bucuria reușitei. Marea dificultate constă în faptul că acest obstacol trebuie să fie, după cum am mai spus, unul natural. Învingerea unor greutăți artificial construite ale vieții nu dă nicio satisfacție. Kurt Hahn a obținut mari succese terapeutice însărcinînd tineri plictisiți și blazați cu salvarea celor pe cale să se înece în zonele de coastă. În asemenea situații de afirmare, ce implică nemijlocit straturile adînci ale personalității, mulți dintre cei tratați și-au aflat vindecarea. Metode analoage a aplicat și Helmut Schulze, care și-a adus pacienții în situații profund periculoase, în ”situații limită”, cum le numește el, ce-i pun pe cei moleșiți într-un mod atît de serios și de dur față-n față cu viața, încît, exprimat mai vulgar, le piere nebunia. În ciuda succesului pe care l-au înregistrat, terapiile dezvoltate în mod independent de Hahn și Schulze nu pot aduce o soluție generală a problemei, deoarece e imposibil să se aranjeze un număr suficient de naufragii artificiale pentru a le da sentimentul afirmării proprii tuturor celor care su nevoie de el, după cum e imposibil și ca toți aceștia să fie îmbarcați în planoare și speriați într-atît încît să-și dea seama cît e de frumoasă de fapt viața. În mod ciudat, un posibil model al unei vindecări de durată apare în cazurile deloc rare în care plictiseala morții termice emoționale duce la o încercare de sinucidere ce lasă urme definitive mai mult sau mai puțin grave. Un experimentat profesor de nevăzători din Viena mi-a povestit cu mulți ani în urmă că tinerii care își răpesc singuri lumina ochilor trăgîndu-și un glonț în tîmplă cu intenția de a se sinucide nu mai recurg niciodată la o a doua încercare. Nu numai că ei continuă să trăiască, dar se și maturizează în mod ciudat, devenind oameni echilibrați, ba chiar fericiți. Ceva similar s-a întîmplat în cazul unei doamne, care, pe cînd era fetiță, și-a rupt coloana aruncîndu-se de la fereastră în intenția de a se sinucide, ducînd apoi cu toată paraplegia o viață demnă și fericită. Fără îndoială că a fost vorba de crearea unui obstacol greu de depășit care a făcut ca pentru toți acești tineri disperați din plictiseală viața să merite din nou să fie trăită.

 Nu ducem lipsă de obstacole pe care trebuie să le depășim pentru a evita pieirea omenirii, și depășirea acestor obstacole e fără îndoială îndeajuns de dificilă spre a se asigura situații de afirmare satisfăcătoare pentru fiecare dintre noi. Rolul educației e ca aceste obstacole să le fie cunoscute tuturor oamenilor.

(Konrad Lorenz, ”Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate”, Humanitas, București, 1996, 2006)

Publicat în efort, plictiseală, sens, tentativă de sinucidere, viaţă | Etichetat , , , | Lasă un comentariu